În 2023 am făcut rezervări și itinerarii pentru Danemarca însă am ajuns în Colibița și a fost un fiasco total. În 2025 am plănuit Polonia și am ajuns în Craiova așteptând cu resemnare ca povestea să se repete. Când ce să vezi? Craiova a fost o revelație care a lăsat amintiri de durată adânc crestate pe suflet. E adevărat că noaptea a fost faină, dar știți cum e, balul Cenușăresei ține până la 12, ziua lucrurile se văd altfel și în speță mai clar.
De exemplu, mi s-a părut din start că nu era totul in ordine. Adică să ne înțelegem: vii dintr-un oraș unde 20 km de drum județean plin de navetiști se asfaltează în 4 ani. Timp berechet adică. Nu-i grabă. Dar la intersecțtia din fața Primăriei, când semaforul e verde pentru pietoni, mașinile trec încă cu viteză în timp ce șoferii vorbesc la telefon vrând cred să anunțe că li s-ar fi defectat deodată frâna. La 10 metri de sediul Poliției, dacă traversezi pe trecerea de pietoni nesemaforizată ești claxonat și înjurat ca pieton probabil tot pentru că frâna nu funcționează.
Ajungi în Craiova, ți se pare că se circulă cu viteză și în creierul tău toate luminițele roșii se activează instant. Însă în mod ciudat toate mașinile opresc la semafor și la zebre. Adică: nu e semafor, tu aștepți cu toată politețea și lecția învățate de acasă dar mașinile opresc și lasă pietonii să treacă. O dată. De două ori. De fiecare dată. Clar. Oamenii au o problemă.
Pe urmă trebuia să lași doar primăvara să îți intre în suflet. Și vine orașul ăsta cu toată atmosfera de sfârșit de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea și ți se strecoară în mintea pregatită încă pentru altă deziluzie. Deci da, când vedeți picturile murale să știți că acolo trebuie să vă transportați dacă vreți să simțiți Craiova. În timpul acela când Craiova mustea de oameni nu doar foarte bogați, dar și educați și care s-au implicat în viața orașului dincolo de afacerile personale. Așa că da, teatru, operă, filarmonică, se integrează firesc în povestea urbei. Adică mai toate clădirile pe care le vom vedea au același numitor comun: au trecut printr-unul sau ambele Războaie Mondiale, prin monarhie și regim comunist ajungând în final în zilele noastre. Dar nu am găsit niciuna care să mai fie în proprietatea urmașilor famiilor care le-au construit. Bine, sucursala Băncii Naționale, dar acolo nu a fost niciodată vorba de proprietate privată. Având în vedere că după atâta istorie zbuciumată, multe au fațadele renovate dar structura de rezistență se pare că suferă de bătrânețe, vor continua să rămână memoria orașului și mai departe? Cine știe?
Am pus multe pe listă pentru o singură zi așa că ne-am trezit de dimineață, adică la ora când se deschid cafenelele care servesc și mic dejun. Am început ziua bine și am ajuns repede la Primărie, trecând de Universitate și de Teatrul Național “Marin Sorescu”.
1. Universitatea din Craiova a fost proiectată în 1890 și construită pentru a deveni Palat de Justiție, ceea ce a și fost dar între altele. Din 1941 până în 1944 a fost chiar folosită de trupele de ocupație apoi, timp de 20 de ani a tot încercat să își găsească un proprietar potrivit, ceea ce s-a întâmplat în final în 1966 când a devenit sediul Universității Craiova.
2. Clădirea Teatrului Național “Marin Sorescu” îmi aduce aminte de cam toate casele de cultură din orașele țării, mai ales că nu îți dai seama din față cât de mare e clădirea de fapt. Așa că poți să treci pe lângă ea fără să îți dai seama că teatrul craiovean are o istorie de 175 de ani și nu numai atât, dar în 1850 a fost al doilea teatru național înființat în țară după cel din Iași din 1840. Surprinzător Teatrul din București a fost al treilea, în 1852.
Mai mult, nimic nu sugerează lista lungă de actori de mare clasă care au jucat și încă joacă pe scena lui și nici cât de plin de viață și de activitate e de fapt. Mă întreb pe ce lume am trăit până acum și cum de imaginea mea despre Craiova a fost atât de deformată.
3. În 1899 un bancher și om politic înființa Banca Comerțului al cărei sediu va fi finalizat abia în 1916 devenind una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș. Începând cu 1989 a devenit sediul Primăriei din Craiova. Ca o invitație pentru a vizita orașul, toate ouăle de Paște au fost “încondeiate” cu cele mai importante obiective.
4. Aruncăm un ochi în stânga înainte de a traversa strada pentru că acolo se află “Casa Albă”, care nu numai că a fost prima clădire de blocuri din Craiova dar a avut și lift. Nu pare deloc surprinzător atunci când afli că aparținea tot Băncii Comerțului iar cele 44 apartamente erau destinate angajaților băncii. Stilul e o combinație de neogotic și neoromânesc și așa suntem introduși în arhitectura neoromânească craioveană.
5. În fața Primăriei se înalță maiestoasă statuia din bronz a lui Alexandru Ioan Cuza, ei bine poate nu la fel de maiestuasă ca statuia aceluiași domnitor, aflată însă la Iași. Nu știam povestea și legătura, dar ce să vezi? Ambele sunt creațiile din 1912 ale aceluiași sculptor Raffaello Romanelli care a executat câte una pentru fiecare oraș. Cea din Craiova a fost idea lui Mihail N. Popp sau Mișu Pop-Lăcrița, care a fost deputat de Dolj de mai multe ori și care a achitat personal aproape toate costurile. În rest, abia în 1940 statuia a ajuns în locul pe care se află și azi. De ce a durat atât? Deoarece latifundiarii craioveni nu prea l-au avut la inimă pe Cuza pentru că a împroprietărit țăranii și nu doar pentru asta. În Primul Război Mondial germanii au socotit că bronzul era numai bun să fie topit și transformat în tun așa că statuia a călătorit până în Germania și înapoi până a intervenit și a salvat-o prim ministrul Alexandru Marghiloman și uite așa, cât timp pierdut doar ca să așezi o statuie la locul ei.
6. Luăm o pauză de la istorie pentru că în spatele lui Cuza se ascunde discret Parcul Englez, unde felinarele romantice au chef de jazz, dans și distracție în orice zi și la orice oră.
7. Ne-am continuat plimbarea și am ajuns repede la blocul N.D. Popescu, alt imobil în stil neoromânesc construit pe la 1920. Și e imposibil ca gândul să nu îți zboare până la Oradea acolo unde auzi “art nouveau” la fel cum în Craiova auzi “neoromânesc”.
8. La fântâna din fața statuii lui Mihai Viteazul se făceau reparații așa că nu am prins-o în toată ploaia de stropi de apă.
Palatul Administrativ era și mai și în renovare… așa că 0 foto.
9. Dar nu am ajuns degeaba până aici pentru că Pavilionul Administrativ al Primăriei este altă clădire în stil neoromânesc. Pe fronton stă scris Banca Olteniei dar a fost construită cu dublă destinație: cea de bancă-la parter și etajul întâi și apoi Hotel Palace-în rest.
Din articole se pare că deși la exterior clădirea arată foarte bine de fapt ar avea nevoie de reparații și consolidări. Aparent multe imobile au aceeași problemă dar asta nu schimbă faptul că orașul arată foarte bine datorită fațadelor îngrijite.
La ora 10 ajungem la Muzeul de Artă, comoara bine ascunsă a Craiovei de care nu am știut și nu am fi aflat fără Târgul de Paște. A, sau poate am fi aflat cu ocazia Târgului de Crăciun. Oricum, e bine că am aflat. De ce? Pentru că povestea familiei Mihail e fascinantă. Iar Palatul Mihail este una din cele mai frumoase clădiri pe care le-am vizitat în țară. E drept, cum spuneam, nu am vizitat foarte multe, dar oricum. Deci ceea ce m-a surprins a fost faptul că vorbim despre casa celei mai bogate familii din România la acel moment. Și în loc să vorbim de opulență și bogăție aruncată strident în ochiul privitorului, am văzut eleganță și rafinament în fiecare detaliu. Adică nimic nu e simplu și totuși nimic nu e strident. Un bun gust impecabil.
La prima încercare am reușit să citim doar informațiile de pe plăcuța de la intrare deoarece atunci când am vrut să intrăm ni s-a spus că ar fi bine să revenim la ora 11. Ciudat, când programul e de la ora 10.
Așa că ne-am mulțumit să aflăm câtă istorie s-a scris în palat. Bineînțeles că în timpul primului Război Mondial trupele germane și-au stabilit comandatura aici. E straniu cum oamenii care conduc armate își aleg cele mai frumoase clădiri din care să comande distrugeri și moarte.
În fața muzeului se află statuia lui Theodor Aman, vom înțelege de ce când vom intra, în dreapta se află “Oul”-omagiu adus lui Brâncuși în valoare de 4 milioane euro. Eu îl tot privesc și văd un pahar din sticlă pentru șampanie.
Am continuat să explorăm orașul între arta stradală și clădiri istorice.
10. Chiar lângă muzeu se află Biserica Evanghelică Luterană, considerată a fi “cel mai vechi lăcaș de cult protestant din Oltenia”.
11. Vis-à-vis se află filiala Dolj a Băncii Naționale a României. Banca Națională a României a fost înființată în 1880 și a avut nevoie de sucursale. Așa a apărut în Craiova clădirea din 1888, care de atunci și până în zilele noastre, adică de 137 ani în anul de grație 2025, a avut o singură destinație, cea de susursală a Băncii Naționale.
12. Mai facem câțiva pași și ajungem la alt monument istoric, din 1893, casa boierească a magistratului Constantin Văllimărescu, astăzi închiriată Băncii Unicredit.
13. Ne întoarcem în Piața Mihai Viteazul. Începe să se încălzească deși e aprilie, iar fântânile arteziene funcționează deja. Trecem pe lânga Filarmonica Oltenia Craiova care a susținut primul concert în 1904 deși Regele Mihai I a emis decret pentru înființarea ei mult mai târziu, în 1947.
Porumbeii nu se mai satură de bălăceală și de baia de soare. Stăm și noi puțin cu ei, fiindcă sunt haioși.
14. Uite așa nici nu știm când ajungem la Hotelul și Cofetăria Minerva finalizate în 1903, unice prin ambianța și stilul maur, genul care dau super bine și ajung virale în media, atât de frumoase sunt.
În expoziția de pictură din holul hotelului descoperim o nouă perspectivă asupra Craiovei.
În cofetărie…intrăm pentru o răcoritoare și o prăjitură însă descoperim ceva mult mai senzațional, răscolitor de amintiri de neuitat. Așa că ne așezăm și așteptăm fără grabă, că așa îi stă bine unei cafele la nisip. Să ai răbdare și să o savurezi în liniște. Deci, o cafea la nisip în decorul maur de la Cofetăria Minerva. Câte momente de top îți poate oferi Craiova într-o singură zi?
15. Continuăm și nici nu știm când ajungem la Casa Romanescu, azi Casa Universitarilor. Am văzut fotografii din interior și e foarte frumoasă. O privim de la distanță, ne-o imaginăm plină de viață cu cei 6 copii, care fie că recitau poezii de Alecsandri, fie că erau pasionați de planoare sau de poveștile cu haiduci, erau lumina casei. Familia Romanescu era o familie fericită, iar capul familiei, Nicolae Romanescu era primarul emblematic și vizionar al Craiovei, cel care a modernizat orașul și e amintit mereu pentru parcul care îi poartă numele. În 1918, copilul minune al familei, Ionel, a fost doborât într-o luptă aeriană. Se pare că lumea nu a mai fost niciodată la fel de atunci. După 30 de ani de căsnicie, soții divorțează. Nicolae Romanescu avea 70 de ani. La moartea sa, averea nu revine copiilor ci este lăsată moștenire orașului.
16. Cu Biserica ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” și “Sf. Pantelimon” – Mântuleasa coborâm un secol mai jos, pentru că ea datează din 1792. În 1896, după 100 de ani, a ajuns într-o stare deplorabilă dar plimbarea de până acum ne-a arătat că în vremurile acelea orașul se afla într-o etapă de înflorire, iar elita orașului nu era doar bogată ci și educată și implicată în viața locului, așa încât enoriașii înstăriți au adus-o din nou la viață. După încă 100 de ani a primit din nou îngrijiri pentru ca astăzi să fie unul din monumentele istorice care duc povestea orașului mai departe prin timp.
17-18. Casa Schina, supranumită “Micul Luvru”, a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil renascentist și a aparținut doctorului Constantin Schina, despre care se spune că a fost o perioadă medicul șef al Craiovei.
Casa Schina, care a fost vândută după 1943 de urmașii doctorului, este astăzi proprietate privată.
Casa Feraru, care a aparținut moșierului N. I. Feraru, găzduiește în prezent Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor”.
19-20. E timpul să ne întoarcem. Îi salutăm din mers pe frații Buzești, căpitanii neînfricați ai lui Mihai Viteazul, trecem pe lânga Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru. Eu am înțeles că biserica a fost reconstruită în 1893, la cererea regelui Carol I și a Reginei Elisabeta deoarece biserica veche era deja închisă de 40 de ani din cauza stării proaste în care se afla. În 1939 a fost numită catedrală.
21 -22. Din parcul 1 Decembrie 1918 vedem Biserica Madona Dudu care are drept hram Adormirea Maicii Domnului construită între 1929-1942. Înaintea ei a existat o altă biserică, demolată în 1913. Se spune că numele neobișnuit vine de la faptul că pe locul unde era altarul se afla un dud în care a fost găsită icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
23. În spatele bisericii se vede Muzeul de Istorie și Arheologie a Craiovei a cărui clădire a fost finalizată în 1906 și inaugurată cu ocazia sărbatorii a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Proiectată ca școală primară pentru băieți și fete, în 1948 a fost transferată Muzeului Olteniei.
24. La ora 12.15 ajungem din nou în fața Muzeului de Artă. De data asta nimeni nu ne oprește.
Nu am plecat de acasă cu gândul la Brâncuși, nici nu ne-am gândit că vom vizita muzeul și acolo vom da de el. Așa că mare ne-au fost uimirea și încântarea care ne-au ținut tot timpul cât am vizitat muzeul.
Singurul exemplar rămas intact din “Ecorșeu”, “Scaun colțar” din perioada când Brâncuși era elev la Școala de Arte și Meserii din Craiova, “Vittelius”- din primele luni de studenție la Academia de Arte Frumoase din București, considerată prima piesă de artă muzeală a sculptorului, “ Cap de copil” și “ Orgoliu” turnate în bronz la Paris, “ Sărutul”, “ Fragment de tors” din marmură albă și controversata “ Domnișoara Pogany”, uite acolo așezate frumos în fața ochilor noștri și numai ai noștri, asa că putem să ne bucurăm nestingheriți și să ne întoarcem să mai privim o dată, că nu știm când vom mai avea ocazia.
Ferestrele din expoziția temporară “Agoraphobia” a lui Ion Anghel, expoziția de icoane și obiecte bisericești ne-au condus fără grabă către lucrările care au constituit baza primului muzeu de artă din Craiova, provenind din moștenirea lăsată de “Pinacoteca Alexandru și Aristia Aman”: 30 de tablouri de Theodor Aman, cel care a înființat Școala Națională de Arte Frumoase.
Străbatem timpul în registre și stiluri diferite cu Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Eustațiu Stoenescu, Ion Țuculescu. Călătoria continuă și ajungem în timpurile prezente cu expoziția Metarealia (Romelo Pervolovici și Maria Manolescu) unde aflăm că lumea nu vine la Centrul Brâncuși pentru expoziție ci pentru a urca cu liftul în Oul lui Brâncuși, iar în zilele aglomerate coada poate fi și de câte 40 persoane, în condițiile în care în lift pot urca cel mult 2 inși cu greutăți corporale foarte puțin peste decent. Eu aș spune că experiența nu merită. Mai bine bucurați-vă de expoziții.
La sfârșit nu putem să nu facem diferența: Jean Mihail a lăsat moștenire statului român una din cele mai mari averi ale timpului, pentru a se înființa instituții de învățământ, spitale și alte lucruri bune. Se spune că s-a ales praful din ea și nu ne miră.
Brâncuși și-a lăsat opera moștenire statului francez. Când în 2005 un negustor de artă a apelat la urmașii Tatianei Rachevskaïa, pe al cărei mormânt se află a treia versiune a Sărutului lui Brâncuși pentru a o revendica în vederea comercializării, statul francez a declarat sculptura monument istoric interzicând mutarea sa.
Luăm mașina pentru că obiectivul următor este stadionul Oblemenco.
25-26. Din mers vedem statuia regelui Carol I. În spatele ei, Opera Română din Craiova e în renovare.
27. Ajungem la Stadion: inaugurat în 2017 cu o înfrângere de 0-4 într-un meci amical, aflat în topul 5 al celor mai mari arene sportive din țară și care din 2021 nu mai poartă numele lui Ion Oblemenco, nume care poate fi utilizat doar de Clubul Sportiv Universitatea Craiova. Cum proprietarul stadionului e Primăria …
De ce Ion Oblemenco a fost supranumit “Tunarul din Bănie” iar fanii îl numesc încă “Dumnezeul Oltenilor”?
Pentru că: a jucat în 272 de partide în divizia A și a marcat 170 de goluri, a fost golgheter în patru sezoane (1967,1970,1972 si 1973), a contribuit major în câștigarea primului titlu de campionat al echipei sale în 1973-1974 și în ciuda tuturor acestor reușite evidente nu a jucat la echipa națională.
Tic-tac, timpul trece…
28. Grădina Botanică, încă un superlativ, a fost proiectată la începutul secolului al XX- lea, de către Eduard Redont, același architect care a proiectat și parcul Romanescu. Din 1952 se află sub patronajul Universității din Craiova și este a patra grădină botanică universitară din ţară, după Bucureşti, Cluj şi Iaşi.
Chiar la intrare e Fântâna Jianu, care poartă numelui celui care a construit-o din 1800. Nimic nu te lasă să înțelegi că avea un izvor atât de bogat încât sacagii au vândut apa ei în oraș până la 1904 când Craiova a început să fie alimentată cu apă prin conducte.
Podul la care aștepți pentru un selfie și broscuțe țestoase care stau la soare pe unde le prinde cheful…
Sculpturi în trunchiuri de copac, perechi de băncuțe sub formă de frunze, sculptate și ele în lemn, fiecare pereche simbolizând altceva…
Florile primăverii…
Welness…
Căsuța și sculpturile de lemn încremenite parcă în așteptarea Halloweenului…
Pavilionul japonez…
Atmosfera liniștită de vacanță în care copiii și părinții petrec timpul împreună…
Jogging, cărți, pomi fructiferi,…
Bătrâni care socializează, tineri care se sărută, telefoane folosite doar pentru foto, da, nu știu cum e Craiova de fapt, asta e ceea ce am văzut noi.
S-a făcut aproape 16:30, time to go. Terminăm acolo unde am început, doar că pe lumină.
29. Despre Parcul Romanescu se poate vorbi ore întregi. Cum că în 1842 o parte din moșia familiei Bibescu a fost transformată în reședință de vară cu o grădină amenajată senzațional cu “sere, pavilioane, bănci, animale și păsări”, iar Chioșcul de Fier sau Chioșcul Muzicii a fost adus chiar de la Viena. În 1848 Iancu Bibescu hotărăște însă să o vândă Magistratului orașului pentru a deveni grădină publică.
Înainte de 1900 când primar al orașului era Nicolae Romanescu, nu se mai putea vorbi de o grădină iar imaginea era cu totul alta: vila Bibescu devenise azil pentru infirmi, grajdurile primăriei erau acolo, în lac erau deversate deșeuri și mizeria din oraș, plus că un întreg cartier de oameni săraci constituia un focar de boli infecțioase.
Așa că Nicolae Romanescu îl cheamă în ajutor pe Edouard Redont. Acesta se inspiră din Parcul Buttes-Chaumont din Paris, trimite proiectul viitorului Parc la Expoziţia Internaţională de la Paris (1900), proiectul e premiat cu Medalia de Aur, restul a devenit istorie, parcul a fost inaugurat în 1903 în prezența Regelui Carol I și după atâta timp nu poți vorbi de Craiova fără parcul Romanescu.
Ce am văzut în parc?
1. Bustul lui Nicolae Romanescu amplasat în 1943 la intrarea în parc
2. Rotonda sau Glorieta sau Domul Belvedere sau Templul Amorului la baza căruia își doarme somnul Nicolae Romanescu
3. Grădina Zoologică
4. Palatul Fermecat proiectat pentru a acoperi bazinele din care se iriga lacul, astăzi restaurant
5. Podul suspendat cu cabluri
6,7,8. Casa Bibescu, lacul și Târgul de Paște, firește
Totuși ziua nu e ca noaptea. Cât am colindat noi tot orașul s-a făcut ora la care toată lumea merge la plimbare în parcul Romanescu unde e Târgul de Paște. E ușor de înțeles de ce. Ce mai trebuie înțeles e faptul că Parcul Romanescu e imens. Apoi imaginați-vă că e aglomerat. Adică în marea de iepurași și alte figurine, e aproape imposibil să prinzi un loc de fotografii fără lume în jur. Așa vă dati seama ce înseamnă și cât e de frumos Târgul de Paște din Craiova. Ca să vă ajutăm să vă mai faceți o idee, vă spunem că am încercat să luăm masa la restaurantul de pe lac, care pare încăpător. Se stătea la o coadă luuuungă pentru o masă. Am renunțat bineînțeles, deci rețineți cât de important e să vă alegeți bine ora de plimbare. Știu, sunt doar mici detalii. Care însă fac diferența.
Concluzie: Toată Craiova a fost o stare de bine în straturi de timp, în street art, în nou și în vechi, în parcul Romanescu, în grădina botanică, în cafeaua la nisip, în contraste și în detalii, în locuri diverse pline de povești. Unele întrebări nu au nevoie de răspunsuri ci de drumuri. Craiova mi se pare un oraș care încă își redescoperă istoria, e ca o carte care încă se scrie frumos și de multe ori la superlativ. Iar dacă încă nu ați ajuns la Craiova, cu siguranță e timpul să o faceți.
Tic-tac. Time flies. Hit the road, baby.
Părăsim Craiova și o întrebare nu îmi dă pace. Trăim într-o lume din ce în ce mai nebună, în care marile averi au ajuns deja la sute de miliarde de dolari iar în Craiova marilor averi am încercat și nu am reușit să găsesc răspunsul. Se spune că oricât de mare ar fi avuția, la a treia generație deja e risipită. Am văzut multă bogăție la Craiova. În mod ciudat, singura care a rezistat timpului este cea a lui Brâncuși, protejată de statul francez și de alte expoziții din lume. Deci, la ce folosește să aduni miliarde într-o viață? Femei, shopping, cât mai multă evaziune, petreceri, mașini, iahturi, elicoptere, avioane private și mai nou buncăre sub pământ pentru momentul în care ai reușit să distrugi planeta. Să fii așa bogat și să alegi să trăiești sub pământ după ce ai avut șansa să locuiești la suprafață pe o planetă așa minunată… Pe bune, asta e tot?