Zau de Câmpie – îngerii bujorului de stepă
24 Aprilie 2025
1. Zau de Câmpie
Ce au în comun o plimbare pe malul mării într-o zi fără valuri și Zau de Câmpie? Liniștea aparentă.
Pe măsură ce te apropii începi să auzi voci în mintea ta:
“Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai…”
Fix așa e locul, rupt din rai. Ciudat e că pe măsură ce te documentezi afli că alții au exact aceeași problemă ca tine și chiar mai mult: nu doar că aud aceleași voci, dar aud la fel:
“Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai…”
Deci stați liniștiți nu e nimic în neregulă cu voi, ci doar cu locul ăsta de poveste. Zau de Câmpie e o comoară iar când e vorba de comori e bine să rămână ascunse de cele mai multe ori.
Se spune că bujorul de stepă a descoperit locul acesta acum 10 000 de ani în urmă și a zis că își va face casa aici. Satul oamenilor a fost atestat în 1339. Din fericire, e unul din puținele exemple în care omul și natura au reușit să conviețuiască.
2. Bujorul de stepă
Bujorul de stepă trăiește în rezervație și este ocrotit de lege iar motivul este evident. Știți cum începe magia? Inițial totul e normal – o simplă sămânță în pământ. Doar că un bujor are nevoie de 5 până la 7 sau chiar 10-14 ani ca să înflorească, după ce a crescut între 10 și 30 centimetri. Nu le place singurătatea de aceea, locuiesc câte o familie într-o tufă, iar datorită îngerilor lor protectori au ajuns la 50 000 de exemplare pe ambele loturi ale rezervației. Iar după atâta grijă și trudă, dacă e ruptă, floarea moare în câteva minute. Atât de prețioasă e și așa se apără singură: ce rost ar avea să o iei acasă când locul ei e fix acolo unde stă ea? Mai ales că ani de zile trebuie să muncești pentru ea gratis, fără nici un fel de beneficiu.
Până să ajung la Zau de Câmpie, Plitvice a fost singurul loc vizitat unde am avut impresia că Dumnezeu își petrece vacanțele. Ca să ajungem acolo am trecut prin locuri care aveau încă deschise rănile războiului, ziduri cu urme de gloanțe, case distruse și în ruină, cruci care aminteau de atrocități, locuri în care erai atenționat constant că încă mai pot exista mine, dar când ajungeai la Plitvice intrai într-o cu totul altă lume neatinsă și ferită de orice coșmar.
Zau de Câmpie a fost al doilea loc în care am avut același sentiment. Că Dumnezeu a prefăcut rubine în bujori de stepă, apoi și-a trimis acolo îngerii să aibă grijă de grădina lui preferată. Ca să ne înțelegem mai bine, nu sunt creștin practicant.
Continui să caut informații. Din nou, parcă aș plagia. Cu mult timp înaintea mea, altcineva a simțit fix același lucru.
3. Alexandru Borza și Marcu Sâncrăian – puterea unei promisiuni
Pe malul mării în momentul ăsta apare barca de salvare care îți amintește că marea poate deveni năprasnică. În Zau de Câmpie numele salvatorului este Marcu Sâncrăian și a fost numit „Tatăl Bujorilor”.
Nici nu știu de unde să încep povestea. În 1920 Alexandru Borza, considerat părintele școlii românești de botanică, a înființat Grădina Botanică din Cluj și Muzeul Botanic. În 1935, împreună cu Emil Racoviță a avut inițiativa înființării Parcului Național Retezat.
Între cele două momente, pe 10 mai 1926, Alexandru Borza ajunge la Zau de Câmpie unde tot satul se adunase să serbeze ziua regelui. Acolo le-a spus oamenilor că bujorii din satul lor vor dispărea dacă nu vor fi îngrijiți. Cum unele lucruri nu se schimbă niciodată, oamenii au râs de unica persoană care a strigat: „Nu te teme!”, pentru simplul fapt că era un copil de 9 ani. La 86 de ani avea să își amintească încă râsul oamenilor. Profesorul nu a râs. Părinții copilului nu au râs. Din contră. Tatăl copilului i-a spus că trebuie să își respecte promisiunea. Copilul nu a știut că deja devenise tată și începuse să scrie istorie, dar a început să numească florile – „bujorii mei”. A început să-i privească și să îi cunoască. A aflat că nu sunt doar firave ci și sensibile și nu le place să fie atinse. Mecanismul lor de autoapărare împotriva rasei umane. Marcu Sâncrăian a urmat doar șase clase. Dar asta nu l-a împiedicat să citească și să fie autodidact.
4. Război și pace
Anii au trecut, a venit războiul, soldații au rupt gardul de protecție și l-au pus pe foc în timp ce treceau cu bocancii peste florile cărora nu le plăcea să fie atinse și totuși au supraviețuit. Sfârșitul războiului nu a fost o victorie ci începutul unei lupte noi, cu sărăcia, nepăsarea și partidul care avea “alte priorități”. Nu știu, mi se pare mie sau seamănă cu zilele noastre? Oricum, partidul a făcut ceva: l-a numit pe Marcu în mod oficial „custode onorific”. Adică o onoare fără plată și fără nici un ajutor din exterior atunci când a trebuit să defrișeze singur 80 de ari. În loc să se plângă cum facem noi când ninge iarna, Marcu Sâncrăian l-a îmbătat pe primarul de atunci și l-a făcut să semneze un act prin care ceda rezervației încă un hectar de teren pentru că acolo era mai mult soare și bujorii creșteau mai repede. Uite așa, Marcu a mai defrișat singur un hectar pe care anul următor nu au răsărit bujori, aducându-l pe custode la limita puterilor. În disperare a mai făcut un ultim drum la Cluj. Alexandru Borza nu mai era acolo să îl ajute, dispăruse la fel cum a apărut, dar avusese dreptate, nimeni altcineva nu era interesat de bujori. Dacă oamenii educați, învățați și trecuți prin școli înalte nu aveau timp să asculte, ”tatăl bujorilor” nu putea să își abandoneze copiii.
5. Cârtițele și „Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite”…
Când a renunțat la obsesia oamenilor cu minți luminate, a aflat în liniștea casei lui că de fapt nu era singur. Pentru că soția lui nu i-a reproșat niciodată cei 5 km dus, plus cei 5 km întors zilnic din primăvară până în toamnă timp de 60 de ani. În schimb l-a pus să îi aducă pământ pentru florile ei, din mușuroaiele de cârtițe din rezervația de bujori. Marcu s-a uitat în sfârșit la florile pe care le avea în curte. Timpul și banii din propriul buzunar irosiți degeaba în căutarea soluțiilor savante probabil că au fost o lecție de la Dumnezeu și au făcut parte din călătorie. Acum trebuie să citez deoarece e mult prea frumos ca să povestesc eu :” Mi-am zis atunci că trebuie să mă fac prieten cu cârtițele care-mi umpleau rezervația de mușuroaie. Gata, am zis. Gata razboiul! Semințe, și în mușuroaiele de cârtițe cu ele! Am pus semințe în toate mușuroaiele de cârtițe și în primăvara următoare toate semințele erau încolțite și din ele au ieșit plante firave, mici, ca mărgelele roșii. Eram bucuros, dezlegasem misterul, ajutat de nevasta mea cea înțeleaptă. Pămantul afânat din mușuroaiele de cârtițe le plăcea și bujorilor. Am ajuns să mă rog de cârtițe să-mi facă tot mai multe mușuroaie și de la an la an aveam tot mai mulți bujori. Am schimbat fața rezervației.”
Dacă v-am deschis apetitul pentru povești frumoase, atunci e MUSAI să citiți aici și aici.
6. Ordinul Cavalerilor onorifici
Fără să fi adunat premii și diplome în viață, fără să fi mers mult la școală, Marcu Sâncrăian a avut dreptate. În prezent, pe suprafața inițială de 2,5 ha aflată la altitudine, cresc 20 000 de bujori care au nevoie de o perioadă de înflorire de 10-14 ani, în timp ce pe hectarul cedat la beție bujorii au nevoie de 5-7 ani și sunt în număr de 30 000 exemplare.
Marcu Sâncrăian, născut la 25 septembrie 1917 și decedat în la vârsta de 91 de ani, nu are nici statuie, nici pagină pe Wikipedia. Dar are o promisiune îndeplinită cu sfințenie într-o lume indolentă și nepăsătoare, care nu poate da vina nici pe război, nici pe comunism, pentru că este așa cum este.
Într-o lume avidă de bani și de senzațional, moștenirea lui Marcu Sâncrăian a fost transmisă în același mod onorific. Din 1974 Octavian Călugăr a devenit ucenicul lui „nenea Sâncraianu”. Pe atunci întreaga vale încă era plină de bujori, nu doar loturile rezervației. În 2005 a preluat oficial titlul de „custode onorific”, singura răsplată fiind numărul de turiști veniți să vadă gratis minunile de flori. Ați crezut că am ajuns la final? Nici pe departe.
În 2006 Octavian Călugăr a suferit o operație la inimă. Încercând să găsească un înlocuitor firește s-a lovit de problema: „onorific atâta timp cât e pe bani”. „Or, la bujori nu te duci pentru bani”. Așa că singurul lucru care s-a schimbat a fost că drumul la muncă nu se mai făcea pe jos, ci pe bicicletă. Altfel, gardul a dispărut din nou, furat de hoți de data aceasta, care nu dau doi bani pe faptul că animalele pot intra pe tărâmul bujorilor care au nevoie și de 14 ani ca să înflorească.
Deși din ce în ce mai bolnav, Octavian Călugăr și-a respectat și el promisiunea până la moartea sa în octombrie 2017.
Așa a fost sunat Ciprian Cenan, care a preluat și el titlu de custode. Onorific firește.
O promisiune de 100 de ani. 10 000 de ani “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.
Nu-i așa că vreți să aflați mai mult? Vă ajut eu. Citiți aici și aici.
7. Încheiere
Nu am pretenția că am călătorit mult prin țară. Dar am trecut prin locuri care sunt renumite că fac țara asta frumoasă și erau pline de gunoaie. Îi dau dreptate d-lui Cenan când spune că: „Vezi, nici prea multă publicitate nu le face bine. Văd că apar mici poteci și pe unde n-ar avea voie să calce”.
Lumea merge să vadă bujorii. În ciuda faptului că a fost furat gardul, totul e gratis: intrarea în grădina botanică, parcarea, toaleta… Da, da, acolo, în buza pădurii sunt două toalete. Dar nu numai atât. Totul strălucește de curățenie. Și pentru asta chiar m-aș fi bucurat dacă ar fi trebuit să plătim bilete. Până când se va întâmpla asta amintiți-vă că e mult mai ușor să distrugi decât să faci ceva bun și când ajungeți la bujori fiți responsabili.
Ajungem acasă. La știri aflu că un grup de pasionați au ajuns la bujori cu bicicletele electrice. Frumos.
Închei, dar voi mai citiți un pic, doar un pic, aici.
