Prima dată când am aflat și am căutat informații despre ea trei lucruri mi-au rămas în minte: imaginea de la capătul tunelului, faptul că nu era mereu deschisă și ursul de pe youtube care se plimba agale prin pădure în timpul zilei.
Prin urmare, am dat post pone și am pus-o în așteptare. Până în 2025 când am primit o fotografie. Da, acea fotografie. Creierul a început să freamăte și a știut că a venit timpul. Pasul firesc a fost telefonul pentru indicații pe care le-am urmat cu sfințenie. Ei bine, aproape… Pentru că se anunța iar vreme de mânecă scurtă dar nu la munte. Însă ne-am gândit că ne vom întoarce pe înserat și la repezeală am aruncat gecile în mașină. Mereu spun că ne vom face kitul pentru drumeții pe care să-l avem mereu la îndemână ca să nu mai uităm lucruri utile acasă atunci când plecăm în fugă. Înca nu am reușit asta.
Și da, mulțumită zilei de 1 mai, am tulit-o spre Rarăul care nu te dezamăgește niciodată.
Bine am făcut. Să îți încarci bateriile în mod eco e întotdeauna ok.
Cumva tot filmul trebuie rulat de la sfârșit la început: nu am stat mult să privim panoramele de pe drum. Am mers repede să căutăm mina. Am filmat la întoarcere pentru că la intrare nu știam la ce să ne așteptăm.
Prima indicație urmată: undeva înainte de a ajunge la Hotel Alpin-Rarău, se face la stânga pe un drum forestier nu foarte bun dar circulabil. Așa am făcut. Am mers până la punctul de Salvamont unde am parcat frumos mașina și de unde ne-am continuat drumul pe jos. Între timp, soarele și norii începuseră joaca de-a v-ați ascunselea, așa că am pus pe noi hainele impermeabile și din nou bine am făcut.
GPS-ul te urcă până aproape de stația meteo și apoi te coboară, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, pentru că în definitiv atingi și vârful Rarău și mai pui o bifă: check. Noi însă a trebuit să mai amânăm o dată drumul până acolo. “Timp, nu fi hain”… Întotdeauna e.
Am mers până la semnele care nu indică nicicum mina parasită.
Încă nu știm că nu vom avea nevoie de o oră sau două ca să privim telegondolele și valea Izvorul Alb.
Nu am continuat pe drumul forestier ci pe poteca care duce cumva spre pădure. Pentru că în cea mai mare parte a zilei trebuie fredonat un vers din melodia lui Beyoncé “Irreplaceable”: “To the left, to the left”… Aceasta a fost altă indicație urmată cu grijă: spre stânga. Iar în pauza de fredonat trebuie ascultat neapărat un alt concert: vântul și păsările sunt soliștii în decorul care are un singur cusur: la venire te încetinește iar la plecare îți tot vine să rămâi pentru că nu reușesti să îți faci plinul. Păcătos Rarăul ăsta.
Am ajuns la stânile părăsite și am început să mergem spre pădure spre stânga, firește, până am dat de copacul cu dungă roșie care ne-a arătat locul în care era timpul să intrăm pe poteca din pădure pe care să începem coborârea.
Traseul, deși pare abrupt nu e nici lung, nici dificil. Problema e că în orice altă zi ne-am fi bucurat că e foarte puțină lume, doar că următoarea indicație a fost că ar fi bine să nu mergem singuri.
Cu mintea bântuită de imaginea ursului, coborâm în liniștea pădurii, rugându-ne să apară alți drumeți ca noi. Însă când ești în ziua când lucrurile se leagă, deodată în foșnetul dintre ramuri o căprioară se oprește să ne privească, iar apoi dispare printre copaci nu foarte speriată. Insuficient să o imortalizăm În plus, în scurt timp auzim voci. Nu, nu în mintea noastră ci cu adevărat.
Cu inima așezată mai la locul ei normal continuăm să ne bucurăm de primăvara de la munte până când cărarea ne scoate fix în poarta minei.
Deschidem grilajul și după ce ne lovesc întunericul și valul de răcoare din interior, ne întoarcem pe platou să mai facem niște poze și să ne mai gândim în timp ce așteptăm întăriri. Surprinzător, când ele ajung, au cam aceeași reacție ca și noi: n-ar fi mai bine să renunțăm? Ca să nu pierdem prea mult timp cu gânditul într-o zi liberă și să luăm decizii care să ne întoarcă din drum, ne luăm inima în dinți și în timp ce ne rugăm ca tinerii să nu renunțe la idee, aprindem lanternele de la telefoane și întrebăm “siguri” pe noi: veniți și voi?
Da, asta nu făcea parte din indicații pentru că toată lumea e echipată cu telefoane mobile în ziua de azi, dar totuși ne amintim că în mașină păstrăm o lanternă în caz că mai rămânem noaptea pe drum cu mașina stricată. Ni s-a întâmplat, da, și am fi luat-o cu noi dacă memoria ne-ar fi ajutat azi.
Cum spuneam, deschidem drumul cu o absolută lipsă de entuziasm. Unul din tineri preia ștafeta, ne urmează și încetul cu încetul devenim cu toții o gașcă. Mina se umple de frânturi de cântece și vorbărie menite să ridice moralul și curajul. Aflăm că din 10 tineri veseli au rămas doar 9 pentru că una dintre fete a hotărât să nu se aventureze. Ăsta e momentul când încep să îi privesc altfel. Pentru că să fii într-un grup de 10 adolescenți iar tu să ai puterea să spui “nu” când simți că e momentul tău să te oprești, mi s-a părut un semn de maturitate deși niciunul dintre ei nu părea să fi atins venerabila vârstă de 18 ani. În plus, pentru că nu toți mergeau în același ritm, la un moment cei din față s-au oprit ca să aștepte și restul grupului iar asta mi s-a părut atitudinea firească pe care trebuie să o ai pe munte.
Nu știu cum e în mină pe timpul verii, dar pe 1 mai 2025 existau umezeală, bălți și noroi pe traseu. Deci rochițele, pantalonii albi, pantofiorii de lac, șlapii și săndăluțele categoric nu au ce să caute acolo. Mai mult, dacă nu vă place să vă murdăriți, trebuie să aveți în vedere că la ieșirea din mină hainele voastre nu vor fi la fel de curate ca atunci când ați intrat. Pentru că la un moment dat, mina ori s-a surpat, ori a fost blocată și cineva a săpat pentru a redeschide accesul, dar în acea porțiune trebuie executat mersul piticului câțiva metri.
Există o galerie principală și patru secundare. Când se ajunge la prima, la capătul căreia se întrevede lumina, drumul trebuie continuat pentru că nu aceea e destinația. Logic, când accesul e blocat cu stâlpi de lemn aceștia dau de înțeles că nu pe acolo trebuie să o iei.
De cele mai multe ori trebuie ținut stânga. Să nu uit, chiar dacă nu sunteți foarte înalți aveți grijă că galeriile nu sunt constante, uneori trebuie să vă aplecați, pentru că există multe locuri de dat cu capul când nu te gândești.
Uite așa, în întunericul însuflețit de atmosfera tinerească, cele 11 minute de mers prin galerii au trecut relativ repede până când adevărata lumină de la capătul tunelului a apărut în fața noastră.
Lăsăm grupul nostru de entertaineri să se bucure și să facă fotografii, rămânem singuri și mai zăbovim puțin. Genunchii încep să tremure, chiar dacă nu ne apropiem de marginea prăpastiei, pentru că imaginea e într-adevăr amețitoare.
Dacă drumul de întoarcere ar fi fost mai luminat cu siguranță am fi zăbovit mai mult. Chiar și așa ești într-unul din acele momente când totul merită cu prisosință pentru că imaginile nu au nevoie de cuvinte.
Filmăm drumul de întoarcere, un telefon cade din buzunar în timp ce ne contorsionăm din nou în mersul piticului. Deci aveți grijă să nu pierdeți obiecte.
Ieșim, tinerii sunt încă acolo pe micul platou încălzindu-se la soare și bucurându-se de reușită. Mai aflăm trei lucruri: la întoarcere au mers totuși până la capătul primului tunel unde priveliștea nu e la fel de spectaculoasă, doar o mare verde.
Apoi, există cel puțin 2 moduri de a traversa obstacolele care apar în drumul tău: uneori e mai ușor pe dedesubt sau poți să o iei pe deasupra, urmând calea grea. Iar când ești tânăr, nu e nici o problemă să alegi calea grea de dragul provocării, nu pentru că ai vrea saă demonstrezi neapărat ceva.
Și al treilea: tinerii sportivi beau doar apă, nu sucuri carbogazoase îndulcite. Pentru simplul motiv că e sănătos.
Oricum ar fi, eu vreau să le mulțumesc: încă ne întrebăm dacă fără ei am fi intrat în mină. E foarte probabil că nu. A fost o plăcere să îi întâlnim și să ne aflăm în preajma lor chiar și pentru scurt timp, pentru lecțiile de maturitate și responsabilitate pe care ni le-au oferit fără să fi ajuns încă la vârsta adultă. Pot să spun că panorama minei și întâlnirea cu ei au fost la fel de spectaculoase. Eu le doresc să rămână cât mai mult timp la fel ca pe 1 mai 2025 și să nu lase viața să îi schimbe decât în mai bine dacă e posibil.
A da, să nu uităm că suntem în țara noastră:
O oră și jumătate a durat drumul dus-întors la mașină, fără grabă, din care jumătate de oră drumul prin mină fără ședința foto. Sfatul de a fi un grup mai mare poate că pare exagerat dar e foarte util. Daca vă e frică de întuneric sau suferiți de claustrofobie sau alte fobii poate că trebuie să vă gândiți în consecință.
Despre mina părăsită am mai aflat că i se spune “mina lui Manțog” (nu știm cine a fost Manțog), că a fost construită manual în secolul al XIX-lea, cu dalta și ciocanul probabil de către austrieci, dar iarași nu știm de ce. În mină hibernează lilieci, pe care noi nu i-am întâlnit probabil pentru că dormeau. În schimb am găsit pe drum un panou care ne-a povestit frumos despre ei.
Mina părăsită nu e un obiectiv turistic. Mersul acolo e pe cont și risc propriu, pentru că în ciuda faptului că filmuțele pe youtube o prezintă ca și când e doar o plimbare veselă până ajungi la capătul tunelului, din reacțiile nu doar ale noastre ci și ale altora putem spune că nu e chiar așa.
Călătoriți frumos și mai ales în siguranță! Aveți grijă unii de alții! Drum bun și amintiri frumoase!